Zalmoxis, zeul geților: ce spun izvoarele și ce e legendă

Cea mai veche relatare despre Zalmoxis este a lui Herodot, istoric grec din secolul al V-lea î.Hr., în cartea a IV-a a „Istoriilor” (capitolele 93–96). Povestind campania regelui persan Darius, Herodot scrie că geții, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, credeau că nu mor: cel care piere ajunge la zeul Zalmoxis, pe care unii îl numeau și Gebeleizis (IV.94).

Tot acolo descrie un ritual. La un anumit interval (o dată la cinci ani în unele traduceri, la patru ani în altele), geții alegeau prin tragere la sorți un om pe care îl trimiteau ca mesager la Zalmoxis, cu cererile lor. Câțiva bărbați țineau trei sulițe, iar alții îl aruncau pe mesager în sus, ca să cadă în vârfurile lor. Dacă murea, zeul le era binevoitor; dacă nu, era socotit om rău și se trimitea altul. Herodot mai notează că, la tunete și fulgere, acești traci trăgeau cu săgeți spre cer, amenințând zeul, fiindcă nu credeau în alt zeu decât al lor.

Separat, Herodot redă o poveste pe care o auzise de la grecii de pe malurile Helespontului și ale Pontului Euxin (IV.95). Potrivit acestei povești, Zalmoxis ar fi fost un om, sclav în insula Samos la Pitagora, fiul lui Mnesarhos. Eliberat și îmbogățit, s-ar fi întors acasă, ar fi construit o sală în care ospăta fruntașii și i-ar fi învățat că ei și urmașii lor nu vor muri, ci vor ajunge într-un loc unde vor trăi pentru totdeauna. Între timp și-ar fi făcut o locuință sub pământ, în care a stat ascuns trei ani; tracii l-au plâns ca mort, iar în al patrulea an s-a arătat din nou, așa că au crezut ce îi învățase.

Herodot însuși ia distanță față de poveste (IV.96): spune că nici nu o crede, nici nu o respinge cu totul, că Zalmoxis a trăit, după părerea lui, cu mulți ani înaintea lui Pitagora și că lasă deoparte întrebarea dacă a fost om sau un zeu al geților.

Geograful grec Strabon reia tradiția în „Geografia” (VII.3.5), cu alte detalii: Zalmoxis ar fi învățat de la Pitagora despre corpurile cerești, ar fi ajuns până în Egipt, apoi ar fi devenit preot și sfetnic al regelui, fiind numit în cele din urmă zeu. Ar fi locuit într-un loc cu peșteră, pe un munte socotit sfânt, numit Kogaionon (ca și râul de lângă el). Strabon adaugă că obiceiul a continuat până în vremea sa: pe timpul regelui Burebista, funcția era deținută de Deceneu.

Unde se afla Kogaionon nu se știe. Au fost propuși mai mulți munți din Carpați (de exemplu vârful Gugu, în apropierea zonei Sarmizegetusei), dar acestea rămân ipoteze. Mircea Eliade observa că numele, atestat doar la Strabon, „este suspect”.

Eliade a dedicat lui Zalmoxis un studiu amplu, în volumul „De la Zalmoxis la Genghis-Han” (publicat în franceză în 1970). Interpretarea lui este că sala de ospăț, ascunderea în locuința subterană și reapariția îl apropie pe Zalmoxis de cultele de mistere grecești: o inițiere care presupunea o „moarte” rituală urmată de o „renaștere”. Alți cercetători sunt mai prudenți: Dan Dana consideră că Herodot este singura sursă antică cu adevărat relevantă despre Zalmoxis, ceea ce face ca orice reconstituire a cultului să rămână o interpretare.

La Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei, la circa 100 de metri est de poarta cetății, se află zona sacră a capitalei dacice: mai multe sanctuare dreptunghiulare, două sanctuare circulare și un pavaj de andezit în formă de soare. Sarmizegetusa Regia este considerată cel mai important centru religios, militar și politic al dacilor înainte de războaiele cu Imperiul Roman. Totuși, nu se știe cui erau închinate sanctuarele. Chiar Eliade scria: „Nu știm care zeu sau zei erau venerați în aceste sanctuare”. Legătura lor cu Zalmoxis este deci o interpretare, nu un fapt dovedit.

Zona sacră de la Sarmizegetusa Regia (Grădiștea de Munte, județul Hunedoara) poate fi vizitată: sanctuarele sunt în aer liber, iar situl face parte din ansamblul „Cetățile dacice din Munții Orăștiei”, aflat pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Programul se poate restrânge în timpul lucrărilor de restaurare, așa că merită verificat înainte.

Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva, care administrează situl, are sediul în palatul Magna Curia și păstrează în colecția de arheologie piese descoperite la Sarmizegetusa Regia și în împrejurimi. Expozițiile se schimbă, deci verifică ce este deschis la data vizitei.