Podul lui Traian de la Drobeta: ce spun izvoarele și ce a rămas

După pacea încheiată cu Decebal în anul 102, romanii au început la Drobeta, pe Dunăre, un pod de piatră și lemn. Construcția a durat din primăvara anului 103 până în primăvara anului 105, iar podul a servit trupelor lui Traian în al doilea război dacic. Arhitectul a fost Apolodor din Damasc, căruia i se atribuie și Columna lui Traian.

Cărămizile din pile arată cine a construit. În ele s-au găsit ștampile ale legiunii a VII-a Claudia, descoperite în 1896, în 1984 și în timpul restaurării din 2020–2021. Se consideră că au mai lucrat detașamente din legiunile V Macedonica și XIII Gemina și din cohortele I Cretum, II Hispanorum și III Brittonum.

Istoricul roman Cassius Dio (cartea LXVIII, capitolul 13) scrie că nu îl poate admira îndeajuns pe Traian pentru acest pod. După el, podul avea douăzeci de pile din piatră cioplită, înalte de 150 de picioare deasupra fundațiilor și late de 60, așezate la 170 de picioare una de alta și legate prin arce. Dio insistă asupra dificultății: fluviul era adânc, cu vârtejuri și fund mâlos, iar cursul lui nu putea fi deviat. Motivul construcției, scrie el, a fost teama lui Traian că, atunci când Dunărea îngheață, romanii de pe celălalt mal ar putea fi atacați, iar prin pod voia să poată ajunge mai ușor la ei.

Procopius din Cezareea, care scria în vremea împăratului Justinian, vorbește despre pod în lucrarea „Despre edificii” (IV.6). El îl numește pe Apolodor din Damasc „arhitectul întregii lucrări” și spune că nu va descrie el construcția, ci lasă asta în seama lui Apolodor (descrierea arhitectului nu s-a păstrat). Tot el scrie că Traian a ridicat câte un fort pe fiecare mal, iar cel de pe malul drept a primit numele Pontes, de la cuvântul latin pentru pod.

Cifrele lui Dio sunt ale lui, nu măsurători moderne. Estimarea folosită azi pentru lungimea totală a podului este de circa 1.135 de metri.

Sursele antice nu spun același lucru. Dio scrie că Hadrian, urmașul lui Traian, a îndepărtat partea de deasupra a podului, de teamă că barbarii ar putea învinge garda și trece în Moesia; în vremea lui Dio rămăseseră în picioare doar pilele. Procopius spune doar că podul a fost distrus de apele Dunării și de vreme, iar ruinele pilelor au blocat navigația, așa că fluviul a fost obligat să ocolească locul.

Pe malul românesc, lângă Muzeul Regiunii Porților de Fier, se păstrează pila de capăt (pila portal) și resturi ale pilelor alăturate. În 1984, înainte ca barajul Porțile de Fier II să ridice nivelul Dunării cu circa 5 metri, ruinele au fost închise în cuve de beton, lucrări făcute în grabă și fără cercetare arheologică. Ultima restaurare a avut loc între 2020 și 2021. Pe malul sârbesc, la Kostol, lângă Kladovo, se văd ruinele pilei de pe celălalt capăt.

Lângă pod, în curtea muzeului, se află ruinele castrului roman Drobeta, datat în secolele II–VI, alături de terme și de un amfiteatru.

Pe malul sârbesc, la circa 30 de km de Kladovo, se află Tabula Traiana, o inscripție săpată în stâncă. Ea nu vorbește despre pod, ci despre drumul roman tăiat în stâncă de-a lungul fluviului, și este datată în anul 100. Când apele barajului de la Porțile de Fier au acoperit drumul, placa a fost tăiată și mutată mai sus. Se vede doar de pe Dunăre.

Ruinele pilei de pe malul românesc se află în parcul arheologic din Drobeta-Turnu Severin, lângă muzeu și lângă ruinele castrului. Muzeul Regiunii Porților de Fier (Str. Independenței 2) are o machetă a podului, realizată în anii ’70 după reliefurile de pe Columna lui Traian și după descrierea lui Cassius Dio, iar colecția de arheologie păstrează cărămizi ștampilate din pilele podului.