Țara Chioarului

Țara Chioarului (în maghiară Kővárvidék) își ia numele de la Cetatea Chioarului, ridicată pe un promontoriu din defileul Lăpușului. Potrivit Wikipedia, zona etnografică se întinde spre est de la Cavnic până la vârful Șatra și dealul Pietriș, apoi pe versanții estic și sudic ai masivului Preluca, pe culmea Breaza și Podișul Boiu, până la Seini, pe dreapta Someșului. Limita de nord este partea sudică a Munților Gutâi, între Seini și Cavnic. Domeniul Chioarului corespundea părții inferioare a văii Lăpușului, de la defileu până la vărsarea în Someș, și formează un teritoriu continuu cu Țara Lăpușului. Numele apare din 1367, ca Castrum Kewar. Domeniul cetății a fost donat de regele Ludovic I voievozilor maramureșeni Drag și Balc și a rămas în familia Drágffy până în 1556. Ca district, Chioarul a existat oficial din 1549, primul urbariu a fost întocmit în 1566, iar în 1615 Dieta Transilvaniei l-a declarat domeniu fiscal. După distrugerea cetății în 1718, Șomcuta Mare a devenit cea mai importantă localitate a districtului. La 19 decembrie 1861, căpitanul districtului, Sigismund Pap, a introdus limba română ca limbă oficială a administrației locale. Districtul a fost desființat în 1876 și împărțit între comitatele Solnoc-Dăbâca și Satu Mare. Populația a fost majoritar românească: în 1840, după Fényes Elek, 40.517 din cei 45.345 de locuitori (89,4%) erau români, iar în 1870, 73,3% dintre locuitori erau greco-catolici. La Șomcuta Mare, atestată în 1358, s-au păstrat clădiri legate de district, între care fostul sediu al Districtului Chioar (1861), Curia Teleki și Banca Chioreană, iar în orașul Șomcuta Mare se află și bisericile de lemn din Buteasa, Codru Butesii și Vălenii Șomcutei și rezervația naturală Peștera Vălenii Șomcutei. Ruinele Cetății Chioarului se află la sud de Berchezoaia, în comuna Remetea Chioarului.