Pestera Fundul Pesterii

Peștera Fundul Peșterii se află la 2 km vest de satul Nucu, comuna Bozioru, județul Buzău, pe versantul sudic al unei ramificații din Culmea Spătarului, la aproximativ 150 m de Chilia lui Dionisie Torcătorul. Este o grotă naturală, apărută prin eroziune și prăbușirea unei stânci, amenajată ulterior pentru locuire. Face parte din complexul rupestru Aluniș-Nucu-Ruginoasa, un ansamblu de circa 29 de așezări identificate în arealul comunelor Bozioru, Brăești și Colți, în jurul culmii Ivănețu, cea mai mare concentrare de schituri și locuințe monahale rupestre din spațiul românesc. Zona e cunoscută popular drept Țara Luanei.Toate așezările rupestre din zonă sunt cioplite în același tip de rocă nisipoasă, Gresia de Kliwa, formată pe fundul unei mări preistorice și caracteristică oligocenului carpatic. Zona întreagă e inclusă în Geoparcul UNESCO „Ținutul Buzăului", acreditat în aprilie 2022, al doilea geoparc UNESCO din România.Ceea ce face din Fundul Peșterii un obiectiv de importanță excepțională sunt cele peste 140 de incizii păstrate pe pereții interiori, realizate prin gravare și zgâriere. Predomină reprezentările de arme: pumnale, vârfuri de lănci, vârfuri de săgeți și sulițe cu sau fără coadă de lemn, lame cu franjuri, halebarde. Alături de ele apar arcul cu săgeata gata să plece, pentagrama, mâna dreaptă, figuri antropomorfe, unghiuri, triunghiuri, scări cu trepte în X, desene solare. Reprezentările de arme sunt unice nu doar în România, ci și în sud-estul Europei; analogii au fost identificate în Peninsula Iberică, Franța, Italia și Maroc, iar în țară la Basarabi și în Clisura Dunării.Inciziile marchează trei perioade de locuire suprapuse. Prima corespunde sfârșitului epocii bronzului și începutului epocii fierului, când comunitățile de tip Monteoru practicau cultul armelor. A doua aparține Hallstatt-ului târziu, secolele VI-IV î.Hr., când pumnalele de tip akinakes erau folosite de geto-daci; prezența lor a ridicat întrebări nerezolvate despre contactele acestor comunități cu lumea scitică și orientală. A treia se întinde pe epoca medievală, secolele XIII-XIX, când peste desenele preistorice sihaștrii și călugării au suprapus cruci, obiecte de cult, nume în neogreacă și în alfabet chirilic, precum și ani.În epoca medievală, în grotă a funcționat Schitul Profiru, numit și Porfirie, menționat documentar pentru prima dată în 1639 și ultima oară în 1733, deși dovezile arheologice indică folosirea sa până în secolul al XVIII-lea. Unele studii susțin că mica peșteră ar fi servit, în preistorie, inițierii elitelor războinice și trecerii spre maturitate a tinerilor care urmau să devină luptători.În 1871, Alexandru Odobescu a cercetat aceste vestigii, însoțit de pictorul elvețian Henri Trenk, ale cărui schițe și acuarele se păstrează la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Datorită importanței monumentului și a degradărilor produse de vandalizări, Muzeul Județean de Istorie Buzău a decis blocarea accesului în interior cu un grilaj metalic; grota poate fi observată din exterior.