Mănăstirea Șinca Veche

Mănăstirea rupestră de la Șinca Veche este un ansamblu monahal ortodox săpat integral în gresia nisipoasă a Dealului Pleșu, pe versantul de apus, la marginea satului Șinca Veche, comuna Șinca, județul Brașov, la o altitudine de aproximativ 700 m. omplexul cuprinde două biserici rupestre simetrice, fiecare cu propriul altar și câte o încăpere anexă, unite printr-un pronaos comun lung de 13 m — un plan neobișnuit care a alimentat numeroase controverse privind originea și funcția inițială a lăcașului. Un element arhitectural distinctiv este deschiderea spiralată de aproximativ 10 m înălțime săpată în tavanul primului altar, care funcționează ca un horn natural ce permite pătrunderea aerului și a luminii. Primul document oficial care atestă existența a două mănăstiri în zona satului datează din 1748, în perioada în care autoritățile imperiale habsburgice urmăreau eliminarea vieții monahale ortodoxe din Transilvania. Complexul a scăpat distrugerii ordonată de generalul Buccow în 1761, cel mai probabil datorită localizării sale greu accesibile. Ulterior abandonat, lăcașul a fost profanat, pe pereți apărând inscripții neortodoxe — printre care Steaua lui David și alte semne — care au generat teorii despre origini dacice, templiere sau extraterestre, contestate de cercetările arheologice. Săpăturile din 2005 au confirmat caracterul creștin ortodox al ansamblului și au stabilit că cele două biserici au fost săpate în perioade succesive. Satul Șinca Veche este și locul de origine al familiei istoricului și filologului Gheorghe Șincai. Complexul a fost declarat monument istoric de interes național în 2004.