Mănăstirea Bistrița

Mănăstirea Bistrița se află în satul Bistrița, comuna Alexandru cel Bun, pe valea râului Bistrița, la circa 8 km vest de Piatra Neamț, sub dealul Cetățuia. A fost ctitorită de Alexandru cel Bun (1400-1432), care a zidit biserica la începutul secolului al XV-lea și a înzestrat mănăstirea cu sate și moșii; prima atestare documentară este din 1407. Pomelnicul mănăstirii, început în 1407, îl numește pe Alexandru cel Bun „adevăratul ctitor al acestui sfânt locaș” și este unul dintre cele mai vechi izvoare pentru istoria domnilor și a Bisericii din Moldova. Mănăstirea este considerată ctitoria a patru domnitori. Ștefan cel Mare a construit în 1498 turnul-clopotniță cu paraclisul „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, care păstrează pictură în frescă. Petru Rareș a ridicat între 1541 și 1546 turnul de intrare cu paraclisul „Sfântul Nicolae” și zidul de incintă, după ce zidurile inițiale fuseseră distruse în 1538 de armata lui Soliman Magnificul. În 1554, Alexandru Lăpușneanu a refăcut biserica, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. În biserică sunt înmormântați Alexandru cel Bun și soția sa, doamna Ana, Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare, Chiajna, soția lui Ștefan Lăcustă, și mitropolitul Anastasie al Sucevei. Aici se păstrează icoana Sfintei Ana, pe care, după tradiție, doamna Ana a primit-o de la împărăteasa Bizanțului și a dăruit-o mănăstirii în 1407-1408. Incinta, aproape pătrată, este închisă de un zid de piatră înalt de 4-6 metri, refăcut în 1776; în colțul de nord-vest se află casa domnească restaurată de Petru Rareș, iar la intrare o statuie de marmură a lui Alexandru cel Bun, ridicată în 1982. Ansamblul a fost restaurat amplu între 1967 și 1984. Mănăstirea Bistrița este monument istoric de categoria A (cod LMI NT-II-a-A-10593), cuprinzând biserica din 1554, turnul-clopotniță din 1498, turnul de intrare din 1546, Casa Petru Rareș, stăreția și zidul de incintă din secolul al XVIII-lea și ruinele caselor domnești din secolul al XV-lea. Mănăstirea are un muzeu cu o colecție de artă medievală.