Canalul Dunare-Marea Neagra

Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil din județul Constanța, care leagă portul Cernavodă, de pe Dunăre, de porturile Constanța, Midia și Năvodari, de la Marea Neagră. Scurtează drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 de kilometri, eliminând ocolul pe care fluviul îl face în aval de Călărași, cunoscut ca „marele cot al Dunării".Sistemul are o lungime totală de 95,6 kilometri. Canalul principal măsoară 64,4 km, are o adâncime de 7 metri, o lățime de 70 de metri la bază și de 90 până la 120 de metri la suprafață. Pescajul maxim admis este de 5,5 metri, ceea ce permite accesul navelor fluviale și al celor maritime mici. Ramura nordică, numită Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, are 31,2 km, o adâncime de 5,5 metri și o lățime de 50 până la 66 de metri. Există patru ecluze: două pe canalul principal, la Cernavodă și Agigea, și două pe ramura nordică, la Ovidiu și Năvodari.Traseul se desprinde din Dunăre la Cernavodă, urmează Valea Carasu și traversează platoul dobrogean pe direcția Basarabi, Valea Seacă, Straja, până la limita de nord a Lacului Agigea și mai departe în portul maritim Constanța. Canalul trece prin Cernavodă, Saligny, Mircea Vodă, Satu Nou, Medgidia, Castelu și Poarta Albă, unde se bifurcă. Pe traseu se află trei porturi fluviale, Cernavodă, Medgidia și Basarabi, plus portul maritim Constanța-Sud.Ideea unui asemenea canal are peste 170 de ani. În 1850, agronomul Ion Ionescu de la Brad scria despre beneficiile dirijării Dunării pe un nou braț navigabil între Cernavodă și Constanța. Au urmat proiectul inginerului Grigore Lahovary, elaborat cu belgianul J. Van Drunen la Bruxelles în 1883, și cel al inginerului Basil G. Assan, la București în 1897, care conchidea că acest canal se va face pentru că e indispensabil viitorului economic al României.Prima etapă de execuție, între 1949 și 1953, este partea cea mai întunecată a istoriei canalului. Lucrările au început pe baza unei hotărâri a Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român din 25 mai 1949, cu consultanță sovietică. Șantierul a funcționat ca un sistem de lagăre de muncă forțată, în care au murit mii de deținuți politici. De aici numele sub care a rămas în memoria colectivă: Canalul Morții. Lucrările au fost abandonate în 1953.Reluarea proiectului a fost decisă printr-o hotărâre din iunie 1973, iar șantierul a repornit în 1975. Această a doua etapă, care nu a mai folosit deținuți politici, a implicat peste 33.500 de proiecte de execuție semnate de peste 1.000 de specialiști, excavarea a circa 300 de milioane de metri cubi de sol și rocă și turnarea a peste 4 milioane de metri cubi de beton. Investiția totală a fost de aproximativ 2 miliarde de dolari. Lucrările la canalul principal s-au încheiat la 30 octombrie 1983, iar inaugurarea oficială a avut loc pe 26 mai 1984, în prezența lui Nicolae Ceaușescu. Ramura nordică a fost realizată între 1983 și 1987.La data inaugurării, canalul era al treilea mare canal de navigație din lume, după Suez și Panama. Face parte din calea navigabilă europeană care leagă Marea Neagră de Marea Nordului prin Canalul Rin-Main-Dunăre; mărfurile din Australia și Orientul Îndepărtat destinate Europei Centrale își scurtează astfel drumul cu 400 de kilometri.Bilanțul economic rămâne discutat. Estimările inițiale prevedeau recuperarea investiției în cincizeci de ani. Veniturile anuale din exploatare sunt însă de circa 3 milioane de euro, ceea ce ar însemna o recuperare în peste șase sute de ani.Canalul Dunăre-Marea Neagră merită vizitat pentru scara inginerească a lucrării, vizibilă cel mai bine la ecluza Agigea sau la Cernavodă, unde se poate urmări traficul naval internațional, dar și pentru că este unul dintre puținele locuri din România unde o realizare tehnică majoră și un capitol de represiune politică ocupă exact același teren.