Bulevardul Unirii

Bulevardul Unirii este una dintre cele mai importante artere urbane din centrul Bucureștiului, conceput în anii 1980 ca ax central al noului Centru Civic, în cadrul proiectului de sistematizare al regimului condus de Nicolae Ceaușescu, lansat oficial sub pretextul reparării daunelor produse de cutremurul din 1977. Lucrările au fost inaugurate la 25 iunie 1984, sub numele inițial de "Bulevardul Victoria Socialismului"; denumirea actuală a fost adoptată după 1990. Ceaușescu și-a dorit ca bulevardul să depășească în dimensiuni celebra arteră pariziană Champs-Élysées. Bulevardul are o lungime de aproximativ 3,5 km și o lățime de circa 120 m. Construcția a necesitat demolarea unui cartier istoric extins — inclusiv Spitalul Brâncovenesc, Institutul Medico-Legal "Mina Minovici", biserica Albă-Postăvari și alte monumente — și strămutarea a zeci de mii de locuitori, pe o suprafață estimată la câteva sute de hectare din vechiul centru al orașului. Bulevardul pornește din Piața Constituției, unde se află Palatul Parlamentului — a doua cea mai mare clădire administrativă din lume ca suprafață, după Pentagon —, traversează Piața Unirii și se încheie în Piața Alba Iulia, unde fundațiile neterminate ale unui teatru național planificat de Ceaușescu au rămas vizibile și după 1989. Axul central este flancat de blocuri de locuințe și clădiri publice în stil neoclasic socialist, cu fântâni arteziene, spații verzi și alei pietonale pe mediana bulevardului. Accesul se face cu metroul, stația Piața Unirii (liniile M1 și M3), sau cu mijloacele de transport în comun de suprafață. Merită vizitat pentru amploarea sa urbanistică și pentru relevanța sa ca unul dintre cele mai documentate exemple de arhitectură socialistă din Europa de Est.